Raiul si iadul

Dumnezeu nu poate face pentru noi ceea ce nu poate face prin noi.
Iar raiul si iadul nu sunt dupa ce murim, sunt chiar aici, chiar acum.
Ne dorim iubirea si atunci cand o intalnim, in cazul fericit in care nu o respingem, nu-i rezistam. Momente de o clipa, de o ora, poate de un an sau mai multi, momente in care iubirea atinge perfectiunea, in care suntem cu adevarat vazuti de cineva si acelui cineva ii place ce vede. Momente in care insusi aerul pare ca-ti face loc, pasind cu hotarare de la o etapa la alta, completandu-ne reciproc frazele, simtindu-ne sufletele, sustinandu-ne reciproc visele.
Iubirea poate fi o gradina plina de pace sau o furtuna vijelioasa, o briza racoroasa sau o baie perfecta. Dar intotdeauna unde exista iubire va fi si foc in apropiere.
Poate fi o casatorie care dureaza o viata intreaga, o relatie care poate da semnele a ceea ce lumea numeste o relatie reusita. Dar daca ea nu insista sa urci la nivelul superior, daca nu-ti ia inima si nu o face sa explodeze in mii de bucati ca apoi sa o refaca la loc intr-o clipa de intelegere, atunci nu poti spune ca ai iubit cu adevarat. De cate ori se va ivi sansa unei iubiri profunde, in fata acelei iubiri va exista un zid de foc. Aceluia indragostit, prezenta focului nu ii spune "Pleaca" ci ii spune "Asta e iubirea, daca esti suficient de puternic ca sa o suporti".
Focul acela care-ti transforma metalul din inima in aur, face ca relatia sa fie un adevarat potir. Multe prapastii ti se arata in acel moment, inclusiv frica de a zbura pe taramurile ei. Bine ai face sa te duci, "Nu, nu pot" sa fie sprijinit de vorbe minunate "vin-o, asta-i dragostea, nu-ti fie teama, esti cu mine si sunt cu tine, suntem impreuna si pasim impreuna in alt taram".
E o binecuvantare, razi printre lacrimi dar nimic nu-i mai minunat.
Si treptat din vraja aceea care ne facea sa zburam, ne trezim la asa zisa normalitate. Nu-i normalitate, dar incet incet coboram din ceruri. In loc sa fim smeriti in fata iubirii, noi suntem trufasi, si avem pretentia ca ni se cuvine. Ne punem problema iubirii, acolo unde am simtit-o. Intrebam prosteste "Ma iubesti?", raspunsul ar trebui sa fie "Daca simti nevoia sa auzi cuvintele, fa-ma sa le spun cu sufletul. Atat eu cat si tu vei fi mult mai multumita decat sa-ti raspund cerebral la cerinta"

va continua ...